Chat with us, powered by LiveChat

Zâmbetul

Zâmbetul - Videochat București - Videochat Galați - Videochat Ploiești

24 oct. Zâmbetul

‘’Zâmbiţi unul altuia, zâmbeşte-i soţiei, zâmbeşte-i soţului, zâmbeşte copiilor tăi, zâmbiţi unul altuia – nu contează cui – şi vă va ajuta să creşteţi în spiritul dragostei dintre voi.’’
Maica Tereza

Mulţi cititori cunosc povestea minunată a „Micului Prinţ” , scrisă de Antoine de Saint-Exupery. Aceasta este o carte extraordinară şi plină de înţelepciune şi poate fi citită şi ca o poveste pentru copii, dar şi ca o fabulă plină de înţelesuri pentru oamenii mari. Cu mult mai puţini sunt aceia care cunosc şi alte scrieri ale autorului.

Saint-Exupery a fost un pilot de încercare care a luptat împotriva naziştilor şi a murit la datorie. Înainte de al doilea război mondial, el a luptat şi în războiul civil din Spania împotriva fasciştilor. A scris o poveste fascinantă bazată pe această experienţă, intitulată „Zâmbetul” („Le Sourire”).

Aceasta este povestea pe care vreau să v-o spun acum. Nu se ştie exact dacă povestirea este autobiografică sau este doar simplă ficţiune. Eu cred că este autobiografică.

El povesteşte cum a fost capturat de inamic şi aruncat într-o celulă. După privirile dispreţuitoare şi felul grosolan în care îl trataseră paznicii, era sigur că a doua zi urma să fie executat.

Din acest moment o să spun povestea aşa cum mi-o aduc eu aminte, cu cuvintele mele.

„Eram sigur că or să mă omoare. Am devenit teribil de nervos şi tulburat. M-am scotocit prin buzunare să văd dacă nu cumva mai aveam vreo ţigară scăpată de percheziţia lor. Am găsit una, dar pentru că mâinile îmi tremurau, de-abia puteam s-o duc la gură. Însă nu aveam cu ce să o aprind pentru că îmi fuseseră luate chibriturile. M-am uitat printre gratii la paznicul meu. Nu puteam să-i văd ochii. La urma urmei, de ce să se uite el la un lucru, la un cadavru? Atunci l-am strigat.
„N-ai cumva un foc, por favor?”

S-a uitat la mine, a ridicat din umeri şi a venit să-mi aprindă ţigara. În timp ce aprindea chibritul, privirea lui s-a lovit inevitabil de a mea. În acel moment am zâmbit. Nu ştiu de ce am făcut asta. Poate din cauza nervozităţii sau poate pentru că,atunci când eşti aproape de cineva, este foarte greu să nu zâmbeşti. În orice caz eu i-am zâmbit. În acel moment a fost ca şi cum s-a aprins o scânteie între inimile noastre îndepărtate, între sufletele noastre. Ştiam că nu vroia asta, dar zâmbetul meu a trecut printre gratii şi l-a făcut şi pe el să zâmbească. Mi-a aprins ţigara şi a rămas lângă mine, uitându-se fix în ochii mei şi continuând să zâmbească.
pauză de 5 secunde și dă click aici.

Am continuat şi eu să zâmbesc, conştient acum că mă aflu lângă un om, nu lângă un gardian. Iar privirea lui părea să aibă altă expresie acum.
„Ai copii?” m-a întrebat.

„Da, aici, aici”. Mi-am scos portofelul şi am început să caut nervos fotografia familiei mele. Atunci a scos şi el poza cu ninos ai lui şi a început să-mi povestească despre planurile şi speranţele pe care şi le-a făcut cu ei. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. I-am spus că mi-e teamă că nu o să-mi mai văd vreodată familia şi că nu voi avea şansa să-mi văd copiii mari. I s-au umplut şi lui ochii de lacrimi.

Brusc, fără să mai spună vreun cuvânt, a descuiat celula şi pe tăcute m-a scos de acolo. În linişte şi pe căi ocolite m-a scos din oraş. Şi, fără nici un cuvânt, s-a întors în oraş.

„Viaţa mea fusese salvată de un zâmbet”. Da, zâmbetul – o legătură simplă, neplanificată, naturală între oameni.

Folosesc această povestire în munca mea pentru că aş vrea ca oamenii să ţină seama că sub toate straturile cu care ne acoperim, demnitatea noastră, titlurile, diplomele, statutul nostru şi nevoia de a fi văzuţi în diferite feluri – sub toate acestea, rămâne Eul nostru autentic şi pur. Nu mi-e teamă să-l numesc suflet. Cu adevărat cred că, dacă aceste părţi se pot recunoaşte între ele, atunci nu vom mai fi duşmani. N-am mai putea simţi ura, invidia sau teama. Cu tristeţe vă spun că toate acele straturi, pe care le construim cu atâta grijă toată viaţa, ne îndpărtează şi ne izolează de comunicarea reală cu alţii. Povestea lui Saint-Exupery vorbeşte despre acele momente magice când două suflete se recunosc.

Am trăit şi eu câteva momente asemănătoare. Când te îndrăgosteşti este unul dintre ele. Sau momentul în care priveşti un copil. De ce zâmbim când vedem un copil? Poate pentru că avem în faţa noastră pe cineva care nu are toate acele straturi de protecţie, pe cineva al cărui zâmbet ştim cu siguranţă că este absolut natural şi neprihănit. Şi atunci sufletul nostru de copil din noi zâmbeşte trist în semn de recunoaştere.

Hanoch McCarty